O scrisoare pierdută
Mai ții minte când te-ai îndrăgostit prima oară? Primele iubiri încep chiar de la grădiniță, la mine aşa a fost :).
Eram într-o grupă, el era cel mai frumos băiat din grădiniță și se împărțea cu mine de fiecare dată când avea bomboane. Eram prieteni, eram o gașcă, ne jucam împreună, iar eu il iubeam în taină. Într-o zi am aflat că se mută din casa unde locuiam împreună, la acelaşi etaj. A fost o catastrofă să aflu că va fi departe de mine (tocmai peste drum, la vreo 500 metri distanță), gata, va avea altă curte, alt teren de joacă îşi va face alţi prieteni şi va uita de mine.
Atunci am hotărât să-i scriu o scrisoare. Aveam 7 ani, eram îndrăgostită pentru prima oară, iar el nici măcar nu ştia asta. Am tăiat cea mai frumoasă poză cu mine, am ales cele mai bune carioci, am stat mult și am desenat și am scris un „te iubesc” mic, naiv și sincer. Nu mai țin minte tot textul, știu că era plin de emoții și multe inimioare. Și îl întrebam dacă și el ma iubește.
Nu avusem curajul să i-o dau personal, așa că am rugat o prietenă să-i transmită scrisoarea. Eu stăteam după colţ și urmăream tot. A luat scrisoarea, a citit-o și i-a dat-o fetei înapoi. Nu mai țin minte ce mi-a spus ea, dar știu că a fost cea mai mare dezamăgire a mea. Prima scrisoare, primul „te iubesc” și prima dezamăgire…
Din toamnă am mers la scoli diferite, mai târziu mă mutasem și eu din acel bloc (eram deja la vreun kilometru distanță). Îmi era rușine sa dau ochii cu el, iar când ne întâlneam pe stradă, ne salutam emoţionaţi și ambii puneam capul în pământ.
Au trecut anii, am mai crescut și așa se întâmpla că ne întâlneam mai des. Ne salutam, ne vorbeam, dar tot cu o reţinere.
Aveam vreo 19 ani, după o despărţire grea, după un an „greu” (aşa credeam eu că fusese acel an, plin de lacrimi), în noaptea dintre ani mi-am pus o nouă dorinţă, vroiam un prinț :). Am mers cu fetele la discotecă în acea noapte şi l-am văzut acolo. M-a surprins prezenţa lui, că nu prea obişnuia să vină la discotecă. Nu știu cum s-a întâmplat, dar ne-am trezit că dansasem toată noaptea împreună. A doua zi m-a invitat la întâlnire :). Nu credeam că atât de repede mi se va îndeplini dorinţa.
Despre ce credeţi că am discutat la prima noastră întâlnire? 🙂 Da, despre acea scrisoare 🙂 Am trăit ambii 12 ani cu un sentiment de ruşine, eu, că i-am spus că-l iubiesc, el, că m-a respins atunci. Abia după 12 ani am aflat care a fost răspunsul lui. I-a spus prietenei mele că despre această temă vom vorbi după 18 ani, nu acum :).
Iată că eram amândoi majori şi aşa s-au aranjat stelele ca noi să revenim la acea „scrisoare pierdută”, să ne deschidem sufletele şi după 12 ani de aşteptare, să ne sărutăm :). Am trăit o frumoasă poveste de dragoste, am fost fericiţi, iar când am simţit că nu mai merge, ne-am oprit (cred a fost cea mai frumoasă despărţire din viaţa mea). Am ştiut să păstrăm o relaţie frumoasă şi până în prezent. Acum, când ne vedem, nu mai punem capul în pământ, dar ne salutăm şi zâmbim.
Acum e om însurat, la casa lui, fericit, alături de o soţie minunată.
Atunci am înţeles că viaţa are legile ei şi toate întrebările vor primi răspunsuri, doar că unele au nevoie de mai mult timp. Dacă nu ai primit răspunsul la întrebare, nu te întrista, poate că nu a venit momentul potrivit pentru „a vorbi despre asta” :), ai răbdare.
Au trecut anii, au apărut alte întrebări, la care mai aştept răspunsuri…
